Cand l-am cunoscut,era in stare sa mute si muntii din loc pentru mine...Ma iubea cum nimeni altcineva nu m-a iubit vreodata...Vedeam in el barbatul cu care vreau sa-mi petrec tot restul vietii si la bine si la greu pana cand moartea ne va desparti.Era barbatul perfect,tatal perfect...un sot perfect.
Ne-am casatorit repede...ne iubeam amadoi si ce rost mai avea sa asteptam.Vroiam sa avem copii si ne-am grabit sa facem si acest lucru si asa a fost inceputul sfarsitului.
Cand sarcina a mai avansat umpic,el nu a mai dorit sa imparta dormitorul cu mine.Imi lipseau noptile cand ma lua in brate si plangeam atat de mult...
In aceeasi perioada a lasat serviciul,preferand sa traiasca dintr-un somaj care abia ne ajungea.Incepuse sa faca datorii,caci somajul fiind foarte mic nu ne puteam descurca.Nu ne mai permiteam sa platim cheltuielile casei si orice rugaminte a mea de a cauta un servici se termina cu un scandal."Nu-ti convine!?Cauta-ti pe altul!" - asa se termina fiecare discutie pe care o incepeam.Cum sa fi cautat pe altul?Doar el era barbatul pe care il iubeam si cu care m-am casatorit...barbatul caruia am decis sa-i ofer un copil.Dar el se schimbase atat de mult...Intr-o perioada atat de scurta a reusit sa dovedeasca ca e total opusul acelui barbat pe care eu l-am cunoscut.
Ziua cand am nascut,a fost cea mai fericita din viata mea,dar el nu a impartasit acest lucru cu mine.Nu a venit cu mine la spital,ci m-a vizitat a doua zi doar pentru 15 minute,fara sa floare sau un cadou pentru copil.
Priveam indurerata cum celelalte mamici din acelasi salon cu mine,erau vizitate de dimineata pana seara.Cum noptierele lor de langa pat erau incarcate de flori si erau inconjurate de cadouri de la rude si prieteni.
Eu nici prieteni nu mai aveam.Lui nu i-au placut niciodata prietenii mei si incet incet a avut grija sa-i departeze de mine.
Dupa ce m-am externat de la maternitate si m-am reantors acasa,am constatat ca el nu putea sa sufere cand copilul plangea.Ma simteam exilata in dormitor caci el fuma si nu-mi dadea voie sa stau cu el in sufragerie.De treburile casnice abia ma ocupam,caci copilul imi ocupa aproape tot timpul,iar el nici macar nu-l lua in brate...
Trecusera doi ani si noi traiam in saracie.Cu banii ce-i primeam de la stat pentru copil,plateam datoriile,iar el nemaisuportand situatia de acasa a inceput sa plece tot mai des pe motiv ca-si cauta servici.Eram multumita ca o face si speram ca in curand ne va fi mai bine...pana intr-o zi cand l-am rugat sa nu plece caci afara ploua cu galeata si simteam nevoia sa mai stea si el cu noi.A ramas acasa,dar asta nu inseamna ca pe noi ne-a bagat in seama.Dupa cateva ore telefonul lui a inceput sa sune...doar apeluri si ma mira faptul ca nu raspunde si refuza cu desavarsire sa sune inapoi.Am intrat la banuieli si noaptea cand el dormea,am luat numarul de telefon,iar a doua zi dupa ce el a plecat de acasa,am sunat...A raspuns o femeie si mie mi s-a taiat respiratia.Am plans atat de mult...Eram hotarata sa pun capat casniciei noastre,dar cand el a venit acasa si i-am reprosat,m-am trezit ca ma face nebuna si ca copilul va ramane la el cu orice pret,daca eu am de gand sa plec...
Analizand toate avantajele si dezavantajele mele in cazul unui divort,mi-am dat seama ca el va avea mult mai multe sanse decat mine pentru a castiga copilul in instanta si traind cu aceasta teama,am renuntat la ideea divortului.Pe de alta parte,el incerca mereu sa-mi dovedeasca ca nu ma insela,dar comportamentul lui fata de mine dovedea totusi altceva.
Iesirile lui zilnice au mai durat cateva luni,iar cand carenta mea s-a terminat si nu mai aveam alt venit financiar,s-a hotarat sa mearga la munca.
Am crezut ca in sfarsit totul va redeveni la normal.Undeva in adancul sufletului meu,speram ca si el va redeveni omul pe care eu l-am cunoscut,dar el parca se instrainase de mine.Venea obosit de la servici,iar eu preluasem toate celelalte responsabilitati,pentru ai usura lui existenta.Devenisem capul familiei - stalpul casei,iar el nu facea altceva decat sa contribuie cu bani.In timp,toate acestea au devenit o obligatie pentru mine si trebuia sa alerg de colo-colo si sa rezolv orice problema.Datoriile erau ca o povara de care nu mai puteam scapa si eram singura persoana care dirija banii si care trebuia sa-i imparta in asa fel ca sa ajunga.Totusi nu ajungeau si eram singura care ma stresam din acest motiv.Asa ca,dupa ce copilul a implinit 3 ani si l-am inscris la gradinita,m-am angajat si eu.Lucram 6 zile pe saptamana,iar responsabilitatile casei,copilul si serviciul greu,m-au pus la pamant in cateva luni.
M-am hotarat sa stau de vorba cu el,sa-l rog sa impartim o parte din treburi,sa ma ajute macar putin caci eu nu mai rezist sa alerg de colo-colo si el dupa ce vine de la munca doar sa manance si sa se arunce in pat la televizor.Dar de fiecare data,dupa fiecare discutie,ramaneam cu acelasi raspuns:"Dar pe tine pentru ce te am!?"
In fiecare dimineata,ma trezeam cu lacrimi in ochi.In drum spre servici in gandul meu se repetau mereu rugaciuni catre Dumnezeu sa-mi dea putere sa merg mai departe si sa rezist inca o zi si tot asa pana cand am ajuns la medic cu niste dureri groaznice.S-a constatat ca munca era prea grea pentru mine si ca depresia a pus stapanire pe psihicul meu.Mi s-a recomandat de urgenta schimbarea locului de munca cu un altul care sa nu necesite atat de multa munca fizica si ca trebuie sa fac doar lucruri care sa-mi faca placere.Ca trebuie neaparat sa-mi schimb ritmul de viata si ca toate responsabilitatile pe care mi le asum trebuie sa le impart in asa fel incat sa-mi ramana si timp de relaxare.
N-am ascultat de la inceput medicul si am continuat in acelasi ritm,pana cand am simtit ca nu mai pot...ca tremur din tot corpul si ca nervii mei erau descarcati pe cine nu trebuia si acela era copilul.Nu ma mai puteam controla,fumam din ce in ce mai mult,tigara si cafeaua devenind singurele calmante de moment.Mi-am dat seama ca medicii au avut dreptate,ca nu pot face fata si m-am hotarat sa pun punct.A venit timpul cand mi-am dat seama ca trebuie sa fac ceva pentru mine.Ca nimeni nu ma ajuta cu nimic,daca nu ma ajut eu singura.Dar nici renuntarea la servici nu a fost o solutie.Din nou bani putini,din nou stres si datorii asa ca am cautat un alt servici.M-am gandit ca imi a fi mai usor daca voi avea un servici cu jumatate de norma,iar inceputul a fost binisor.Dar eu devenisem un alt om,tacuta si retrasa.Tristetea din ochii mei era atat de vizibila,iar comportamentul meu devenise subiect de barfa pentru cei care ma cunosteau.Dar parca nu ma interesa...Unii se mai dadeau bine pe langa mine ca sa afle motivul pentru care sunt eu asa,dar mi-a fost intodeauna jena sa spun cuiva prin ce trec.Ma consideram singura vinovata pentru esecul meu.Ma simteam vinovata ca nu reusesc sa fac fata si ca sunt atat de slaba incat am cedat psihic si imi traiam viata la fel ca si pana acum resemnata.
Toate astea pana intr-o dupa-amiaza cand eram la lucru,in pauza de masa,iar eu eram afara ca sa fumez o tigara.Ma chinuiam sa aprind bricheta care probabil ca nu mai avea gaz,iar un barbat s-a apropiat de mine si mi-a oferit un foc la tigara.I-am multumit politicos si speram sa plece,dar nu a fost asa.A intrat in vorba cu mine deschizand tot felul de subiecte banale despre vreme si alte chestii legate de servici.
Abia am asteptat sa se termine pauza si sa plec inapoi la lucrul meu,dar a doua zi in pauza,iarasi a venit la mine si in fiecare zi la fel.Ma gandeam ca as fi prea nepoliticoasa,daca i-as spune ca vreau sa fiu singura,asa ca ii suportam prezenta zilnic.Ne-am imprietenit oarecum si in timp a incercat sa afle care e motivul pentru care sunt atat de trista si retrasa,iar eu dupa cateva refuzuri de a spune ceva,am cedat.Parca explodasem si simteam nevoia sa-mi descarc sufeltul fata de cineva.Spre mirarea mea,am aflat ca el a divortat de sotia lui tot din aceleasi motive,caci comportamentul lui era aproximativ la fel cu al sotului meu.Au urmat apoi o serie de sfaturi cum as putea sa-mi slavez casnicia.Avea o putere de convingere extraordinara si a reusit sa-mi dea impresia ca am o putere de neimaginat,ca pot si ca voi fi in stare sa-mi schimb viata si sa fiu fericita.Prezenta lui imi dadea o stare de liniste si ii simteam al naibii de mult lipsa cand era plecat in deplasare si nu era la servici.El era soferul sefului meu si de multe ori erau plecati din firma.
A trecut o buna bucata de vreme pana mi-am dat seama ca m-am indragostit,dar am incercat din rasputeri sa imi refuz cu desavarsire acest sentiment.Eram prieteni si nici prin gand nu mi-a trecut vreodata sa calc stramb.
Intr-o zi,chiar de opt martie Alin m-a intrebat ce fac dupa servici.I-am spus ca o sa merg la cumparaturi si o sa-mi fac un cadou singura de ziua femeii,caci sotul meu si asa nu a dat nicodata importanta acestei zile.Iar spre mirarea mea,cand am iesit de la servici,el ma astepta si s-a oferit sa ma insoteasca.Cand am urcat in masina lui,am gasit pe bancheta un trandafir si mi-a spus ca e pentru mine,cadou de ziua femeii.Pentru prima data,am iesit impreuna dupa orele de servici si am baut o cafea la o cafenea in oras.De atunci s-a oferit sa ma conduca acasa zilnic,iar in ciuda faptului ca eu nu-mi imaginam vreodata sa calc stramb in casnicia mea,m-am dovedit atat de slaba si m-am lasat prada sentimenteleor.Relatia de prietenie dintre mine si Alin a devenit o relatie de iubire.Felul lui de a fi,de a se comporta si de a-mi oferi atentie - o atentie pe care acasa nu o primeam niciodata - mi-au readus zambetul pe buze;m-au scos din starea de depresie in care ma aflam si mi-a dat putere sa trec mai usor peste tot ceea ce pana atunci era prea greu de suportat.
Acasa,devenisem mai nepasatoare si scandalurile dintre mine si sotul meu au incetat.Imi vedeam de treaba mea si pe el nu-l mai bagam in seama.Era atat de vizibil ca mie nu-mi mai pasa de felul cum el se comporta si ca m-am schimbat in bine,ca ma simt mai bine,iar pe el parca il irita.De multe ori incerca sa puna paie pe foc si nu reusea sa ma mai enerveze.Era clar ca se intampla ceva cu mine,dar ori era prea prost,ori era prea nepasator si ii era egal.
Eu am incetat sa ma mai zbat sa salvez casnicia si incepusem sa fac tot ceea ce-mi statea in putinta pentru a avansa profesional.Fiecare reusita a mea se lasa laudata de Alin si eram incurajata ca voi reusi pana la capat,in timp ce sotul meu dovedea tot mai mult ca nu-i pasa.Din contra si-ar fi dorit sa las serviciul pe motiv ca sunt prea ocupata si treburile casnice se lasa asteptate.Au urmat tot felul de scandaluri pe aceasta tema,iar eu eram de neclintit.I-am explicat in toate felurile ca m-am saturat de comportamentul lui si ca eu o sa-mi vad de viata mea,de cariera mea si ca incetul cu incetul eu imi voi castiga toate drepturile de a putea castiga copilul in instanta,in cazul unui divort.I-am dat un ultimatum:ori se schimba si isi asuma responsabilitati,ori divortam.
Probabil ca acest ultimatum si schimbarea mea radicala dintr-o femeie nehotarata intr-una sigura pe ea si fara teama,l-au readus cu picioarele pe pamant si a inceput incetisor sa se schimbe.A reusit sa accepte faptul ca nu ma mai poate controla si ca nu-mi mai este teama de amenintarile lui,iar eu am stat mult pe ganduri inainte de a ma hotara sa-i mai dau o sansa.Sentimenetele mele apartineau altui barbat,dar probabil obisnuinta sau teama de a o lua de la capat,dar cel mai mult faptul ca era tatal copilului meu si pe care fiul meu il iubea,mi-au muiat sufletul.
Alin a inteles aceasta decizie a mea si relatia noastra a ramas una de prietenie asa cum a fost la inceput si cum ar fi trebuit probabil niciodata sa fie altfel,dar sentimentele mele ii apartin si nu o sa-mi para rau niciodata pentru ceea ce am facut deoarece astfel am reusit sa ma salvez pe mine si totodata a dus la salvarea casniciei mele.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen