Dienstag, 30. November 2010

Din colectia povestilor de viata... (2)

Cand l-am cunoscut,era in stare sa mute si muntii din loc pentru mine...Ma iubea cum nimeni altcineva nu m-a iubit vreodata...Vedeam in el barbatul cu care vreau sa-mi petrec tot restul vietii si la bine si la greu pana cand moartea ne va desparti.Era barbatul perfect,tatal perfect...un sot perfect.
Ne-am casatorit repede...ne iubeam amadoi si ce rost mai avea sa asteptam.Vroiam sa avem copii si ne-am grabit sa facem si acest lucru si asa a fost inceputul sfarsitului.
Cand sarcina a mai avansat umpic,el nu a mai dorit sa imparta dormitorul cu mine.Imi lipseau noptile cand ma lua in brate si plangeam atat de mult...
In aceeasi perioada a lasat serviciul,preferand sa traiasca dintr-un somaj care abia ne ajungea.Incepuse sa faca datorii,caci somajul fiind foarte mic nu ne puteam descurca.Nu ne mai permiteam sa platim cheltuielile casei si orice rugaminte a mea de a cauta un servici se termina cu un scandal."Nu-ti convine!?Cauta-ti pe altul!" - asa se termina fiecare discutie pe care o incepeam.Cum sa fi cautat pe altul?Doar el era barbatul pe care il iubeam si cu care m-am casatorit...barbatul caruia am decis sa-i ofer un copil.Dar el se schimbase atat de mult...Intr-o perioada atat de scurta a reusit sa dovedeasca ca e total opusul acelui barbat pe care eu l-am cunoscut.
Ziua cand am nascut,a fost cea mai fericita din viata mea,dar el nu a impartasit acest lucru cu mine.Nu a venit cu mine la spital,ci m-a vizitat a doua zi doar pentru 15 minute,fara sa floare sau un cadou pentru copil.
Priveam indurerata cum celelalte mamici din acelasi salon cu mine,erau vizitate de dimineata pana seara.Cum noptierele lor de langa pat erau incarcate de flori si erau inconjurate de cadouri de la rude si prieteni.
Eu nici prieteni nu mai aveam.Lui nu i-au placut niciodata prietenii mei si incet incet a avut grija sa-i departeze de mine.
Dupa ce m-am externat de la maternitate si m-am reantors acasa,am constatat ca el nu putea sa sufere cand copilul plangea.Ma simteam exilata in dormitor caci el fuma si nu-mi dadea voie sa stau cu el in sufragerie.De treburile casnice abia ma ocupam,caci copilul imi ocupa aproape tot timpul,iar el nici macar nu-l lua in brate...
Trecusera doi ani si noi traiam in saracie.Cu banii ce-i primeam de la stat pentru copil,plateam datoriile,iar el nemaisuportand situatia de acasa a inceput sa plece tot mai des pe motiv ca-si cauta servici.Eram multumita ca o face si speram ca in curand ne va fi mai bine...pana intr-o zi cand l-am rugat sa nu plece caci afara ploua cu galeata si simteam nevoia sa mai stea si el cu noi.A ramas acasa,dar asta nu inseamna ca pe noi ne-a bagat in seama.Dupa cateva ore telefonul lui a inceput sa sune...doar apeluri si ma mira faptul ca nu raspunde si refuza cu desavarsire sa sune inapoi.Am intrat la banuieli si noaptea cand el dormea,am luat numarul de telefon,iar a doua zi dupa ce el a plecat de acasa,am sunat...A raspuns o femeie si mie mi s-a taiat respiratia.Am plans atat de mult...Eram hotarata sa pun capat casniciei noastre,dar cand el a venit acasa si i-am reprosat,m-am trezit ca ma face nebuna si ca copilul va ramane la el cu orice pret,daca eu am de gand sa plec...
Analizand toate avantajele si dezavantajele mele in cazul unui divort,mi-am dat seama ca el va avea mult mai multe sanse decat mine pentru a castiga copilul in instanta si traind cu aceasta teama,am renuntat la ideea divortului.Pe de alta parte,el incerca mereu sa-mi dovedeasca ca nu ma insela,dar comportamentul lui fata de mine dovedea totusi altceva.
Iesirile lui zilnice au mai durat cateva luni,iar cand carenta mea s-a terminat si nu mai aveam alt venit financiar,s-a hotarat sa mearga la munca.
Am crezut ca in sfarsit totul va redeveni la normal.Undeva in adancul sufletului meu,speram ca si el va redeveni omul pe care eu l-am cunoscut,dar el parca se instrainase de mine.Venea obosit de la servici,iar eu preluasem toate celelalte responsabilitati,pentru ai usura lui existenta.Devenisem capul familiei - stalpul casei,iar el nu facea altceva decat sa contribuie cu bani.In timp,toate acestea au devenit o obligatie pentru mine si trebuia sa alerg de colo-colo si sa rezolv orice problema.Datoriile  erau ca o povara de care nu mai puteam scapa si eram singura persoana care dirija banii si care trebuia sa-i imparta in asa fel ca sa ajunga.Totusi nu ajungeau si eram singura care ma stresam din acest motiv.Asa ca,dupa ce copilul a implinit 3 ani si l-am inscris la gradinita,m-am angajat si eu.Lucram 6 zile pe saptamana,iar responsabilitatile casei,copilul si serviciul greu,m-au pus la pamant in cateva luni.
M-am hotarat sa stau de vorba cu el,sa-l rog sa impartim o parte din treburi,sa ma ajute macar putin caci eu nu mai rezist sa alerg de colo-colo si el dupa ce vine de la munca doar sa manance si sa se arunce in pat la televizor.Dar de fiecare data,dupa fiecare discutie,ramaneam cu acelasi raspuns:"Dar pe tine pentru ce te am!?"
In fiecare dimineata,ma trezeam cu lacrimi in ochi.In drum spre servici in gandul meu se repetau mereu rugaciuni catre Dumnezeu sa-mi dea putere sa merg mai departe si sa rezist inca o zi si tot asa pana cand am ajuns la medic cu niste dureri groaznice.S-a constatat ca munca era prea grea pentru mine si ca depresia a pus stapanire pe psihicul meu.Mi s-a recomandat de urgenta schimbarea locului de munca cu un altul care sa nu necesite atat de multa munca fizica si ca trebuie sa fac doar lucruri care sa-mi faca placere.Ca trebuie neaparat sa-mi schimb ritmul de viata si ca toate responsabilitatile pe care mi le asum trebuie sa le impart in asa fel incat sa-mi ramana si timp de relaxare.
N-am ascultat de la inceput medicul si am continuat in acelasi ritm,pana cand am simtit ca nu mai pot...ca tremur din tot corpul si ca nervii mei erau descarcati pe cine nu trebuia si acela era copilul.Nu ma mai puteam controla,fumam din ce in ce mai mult,tigara si cafeaua devenind singurele calmante de moment.Mi-am dat seama ca medicii au avut dreptate,ca nu pot face fata si m-am hotarat sa pun punct.A venit timpul cand mi-am dat seama ca trebuie sa fac ceva pentru mine.Ca nimeni nu ma ajuta cu nimic,daca nu ma ajut eu singura.Dar nici renuntarea la servici nu a fost o solutie.Din nou bani putini,din nou stres si datorii asa ca am cautat un alt servici.M-am gandit ca imi a fi mai usor daca voi avea un servici cu jumatate de norma,iar inceputul a fost binisor.Dar eu devenisem un alt om,tacuta si retrasa.Tristetea din ochii mei era atat de vizibila,iar comportamentul meu devenise subiect de barfa pentru cei care ma cunosteau.Dar parca nu ma interesa...Unii se mai dadeau bine pe langa mine ca sa afle motivul pentru care sunt eu asa,dar mi-a fost intodeauna jena sa spun cuiva prin ce trec.Ma consideram singura vinovata pentru esecul meu.Ma simteam vinovata ca nu reusesc sa fac fata si ca sunt atat de slaba incat am cedat psihic si imi traiam viata la fel ca si pana acum resemnata.
Toate astea pana intr-o dupa-amiaza cand eram la lucru,in pauza de masa,iar eu eram afara ca sa fumez o tigara.Ma chinuiam sa aprind bricheta care probabil ca nu mai avea gaz,iar un barbat s-a apropiat de mine si mi-a oferit un foc la tigara.I-am multumit politicos si speram sa plece,dar nu a fost asa.A intrat in vorba cu mine deschizand tot felul de subiecte banale despre vreme si alte chestii legate de servici.
Abia am asteptat sa se termine pauza si sa plec inapoi la lucrul meu,dar a doua zi in pauza,iarasi a venit la mine si in fiecare zi la fel.Ma gandeam ca as fi prea nepoliticoasa,daca i-as spune ca vreau sa fiu singura,asa ca ii suportam prezenta zilnic.Ne-am imprietenit oarecum si in timp a incercat sa afle care e motivul pentru care sunt atat de trista si retrasa,iar eu dupa cateva refuzuri de a spune ceva,am cedat.Parca explodasem si simteam nevoia sa-mi descarc sufeltul fata de cineva.Spre mirarea mea,am aflat ca el a divortat de sotia lui tot din aceleasi motive,caci comportamentul lui era aproximativ la fel cu al sotului meu.Au urmat apoi o serie de sfaturi cum as putea sa-mi slavez casnicia.Avea o putere de convingere extraordinara si a reusit sa-mi dea impresia ca am o putere de neimaginat,ca pot si ca voi fi in stare sa-mi schimb viata si sa fiu fericita.Prezenta lui imi dadea o stare de liniste si ii simteam al naibii de mult lipsa cand era plecat in deplasare si nu era la servici.El era soferul sefului meu si de multe ori erau plecati din firma.
A trecut o buna bucata de vreme pana mi-am dat seama ca m-am indragostit,dar am incercat din rasputeri sa imi refuz cu desavarsire acest sentiment.Eram prieteni si nici prin gand nu mi-a trecut vreodata sa calc stramb.
Intr-o zi,chiar de opt martie Alin m-a intrebat ce fac dupa servici.I-am spus ca o sa merg la cumparaturi si o sa-mi fac un cadou singura de ziua femeii,caci sotul meu si asa nu a dat nicodata importanta acestei zile.Iar spre mirarea mea,cand am iesit de la servici,el ma astepta si s-a oferit sa ma insoteasca.Cand am urcat in masina lui,am gasit pe bancheta un trandafir si mi-a spus ca e pentru mine,cadou de ziua femeii.Pentru prima data,am iesit impreuna dupa orele de servici si am baut o cafea la o cafenea in oras.De atunci s-a oferit sa ma conduca acasa zilnic,iar in ciuda faptului ca eu nu-mi imaginam vreodata sa calc stramb in casnicia mea,m-am dovedit atat de slaba si m-am lasat prada sentimenteleor.Relatia de prietenie dintre mine si Alin a devenit o relatie de iubire.Felul lui de a fi,de a se comporta si de a-mi oferi atentie - o atentie pe care acasa nu o primeam niciodata - mi-au readus zambetul pe buze;m-au scos din starea de depresie in care ma aflam si mi-a dat putere sa trec mai usor peste tot ceea ce pana atunci era prea greu de suportat.
Acasa,devenisem mai nepasatoare si scandalurile dintre mine si sotul meu au incetat.Imi vedeam de treaba mea si pe el nu-l mai bagam in seama.Era atat de vizibil ca mie nu-mi mai pasa de felul cum el se comporta si ca m-am schimbat in bine,ca ma simt mai bine,iar pe el parca il irita.De multe ori incerca sa puna paie pe foc si nu reusea sa ma mai enerveze.Era clar ca se intampla ceva cu mine,dar ori era prea prost,ori era prea nepasator si ii era egal.
Eu am incetat sa ma mai zbat sa salvez casnicia si incepusem sa fac tot ceea ce-mi statea in putinta pentru a avansa profesional.Fiecare reusita a mea se lasa laudata de Alin si eram incurajata ca voi reusi pana la capat,in timp ce sotul meu dovedea tot mai mult ca nu-i pasa.Din contra si-ar fi dorit sa las serviciul pe motiv ca sunt prea ocupata si treburile casnice se lasa asteptate.Au urmat tot felul de scandaluri pe aceasta tema,iar eu eram de neclintit.I-am explicat in toate felurile ca m-am saturat de comportamentul lui si ca eu o sa-mi vad de viata mea,de cariera mea si ca incetul cu incetul eu imi voi castiga toate drepturile de a putea castiga copilul in instanta,in cazul unui divort.I-am dat un ultimatum:ori se schimba si isi asuma responsabilitati,ori divortam.
Probabil ca acest ultimatum si schimbarea mea radicala dintr-o femeie nehotarata intr-una sigura pe ea si fara teama,l-au readus cu picioarele pe pamant si a inceput incetisor sa se schimbe.A reusit sa accepte faptul ca nu ma mai poate controla si ca nu-mi mai este teama de amenintarile lui,iar eu am stat mult pe ganduri inainte de a ma hotara sa-i mai dau o sansa.Sentimenetele mele apartineau altui barbat,dar probabil obisnuinta sau teama de a o lua de la capat,dar cel mai mult faptul ca era tatal copilului meu si pe care fiul meu il iubea,mi-au muiat sufletul.
Alin a inteles aceasta decizie a mea si relatia noastra a ramas una de prietenie asa cum a fost la inceput si cum ar fi trebuit probabil niciodata sa fie altfel,dar sentimentele mele ii apartin si nu o sa-mi para rau niciodata pentru ceea ce am facut deoarece astfel am reusit sa ma salvez pe mine si totodata a dus la salvarea casniciei mele.

Montag, 15. November 2010

Povesti despre viata...

Astazi am implinit frumoasa varsta de 40 de ani...A decurs normal,ca oricare alta zi:am avut o gramada de programari si oricum nu puteam lipsi.Dupa ce mi-am terminat toate programarile am inceput sa rasfoi agenta telefonica sa vad ce prietena sa-mi invit in oras.Nu pot sa las ziua sa treaca chiar asa.Ar trebui sa ciocnesc macar un pahar de sekt in cinstea mea.Mi-am sunat doua prietene,dar spre mirarea mea au refuzat invitatia pe motiv ca-s ocupate si nici nu m-am sinchisit sa le aduc aminte ca e ziua mea.Treaba lor,daca au uitat si eu o sa uit la randul meu...
Am lasat resemnata la o parte agenda si am plecat in bucatarie sa pregatesc ceva de mancare,cand fiul meu da buzna in bucatarie si imi spune:
-Mama!Am nevoie de niste bani!
-Pentru ce? - intreb eu nedumerita...Apropo,se pare ca si fiul meu a uitat de ziua mea.Acum imi cere bani si nici macar sa se linguseasca nu-mi zice un amarat de "La multi ani!"
-Mami! Ma grabesc! Imi dai?
-Te-am intrebat,pentru ce?
-O pereche de adidasi Puma.E ultimul model aparut si innebunesc daca nu ii am!
-Cat?
-150€...
-Cat!?
-150...hai cu mine sa vezi ca se merita! - Mda...fiul meu ma cheama cu el la magazin...De ani de zile nu a mai vrut sa merg cu el ca sa-si cumpere ceva,ca doar rad prietenii de el...
-Ok!Chiar as vrea sa ies putin in seara asta.Ma pregatesc si mergem imediat.
Macar atat...o plimbare de seara prin oras cu fiul meu,desi e doar in interesul lui.Dar dupa ce m-am enervat o jumatate de ora facand ture prin centru ca sa gasesc un loc de parcare,ma trezesc cu o alta surpriza pe cap.
-Hai sa intram aici sa mancam un toast - imi zice fiu-meu oprindu-se in fata unui restaurant.
-Toast!?Lasa ca mergem acasa si gatesc eu ceva bun de mancat.Cu toast nici nu-ti trece foamea!
-Am pofta pe toast!Hai! - si intra inauntru fara sa ma mai astepte.N-am ce face si merg dupa el.Il urmez pana la o masa si ne asezam.Imi comand o cafea,el o Coca-Cola si bineanteles cate un toast.
-Nu te mai grabesti?Se inchid magazinele... - ii zic eu cu un suras.
-Vin imediat! - si dispare de la masa.Apare dupa cca 5 minute cu un buchet mare de trandafiri in brate. - "La multi ani!"...
Mi-au dat lacrimile!Baiatul meu nu m-a uitat!Cum am putut sa cred ca chiar el ma uita?Toata viata mea am muncit si m-am sacrificat pentru el,sa-l vad mare si implinit.Doar asa voi avea satisfactie.Imi aduc aminte cand era el mic...tatal lui plecase in Austria si abia dupa doi ani ne-a chemat la el.Nu pot sa ma plang ca nu-mi mergea bine in tara.Aveam o meserie foarte bine platita - tehnician dentar - dar am considerat ca copilul meu trebuie sa fie langa tata.Asa ca am lasat totul si am plecat in Austria la el dar de atunci parca totul s-a schimbat.Viata mea a luat o alta intorsatura.Ca sa-mi practic meseria,trebuia sa fac niste cursuri si sa dau niste examene.Bineanteles ca pentru asta nu aveam bani.M-am angajat femeie de servici pe la diferite magazine si birouri,iar banii bineanteles ca nu erau suficienti.De unde bani si mai ales timp pentru cursuri?Doar eram femeie maritata si cu un copil mic.Vasile (sotul) a avut timp si bani sa-si faca autorizatia de taximetrist.Incepuse apoi sa lucreze doar de noapte caci mergea mai bine,iar ziua dormea.Lua pe Gabita de la gradintia si la zece seara cand veneam eu de la munca pleca el.In cateva luni parca ne instrainaseram unul fata de celalalt.Abia daca ne mai intalneam,iar dupa cinci ani,chiar de ziua lui Gabita cand implinise opt ani,mi-a spus ca el are pe altcineva si ca vrea sa ne despartim.Am avut un soc!Tipa era gravida in luna a opt-a si eu nici nu am banuit vreodata ceva.
A doua zi,si-a luat lucrurile si a plecat fara sa se mai uite inapoi si nici macar nu a asteptat sa vina Gabita de la scoala si sa-l previna macar ca el nu va mai veni inapoi.Viata mea a devenit un cosmar.A trebuit sa-mi caut un alt servici cu jumatate de norma ca sa pot sa ma ocup de copil.Legea nu permite sa lasi un copil minor singur acasa mai mult de trei ore.Banii erau putini si abia ma descurcam.Iar Vasile parca uitase complect ca mai are un fiu.Dar Gabita mi-a dat puterea sa merg mai departe...a fost un copil ascultator si un elev bun la scoala.Iar acum cand a mai crescut,mi-am permis si eu sa fac niste cursuri de cosmetica.Mi-am primit autorizatia de a lucra,dar inca nu am destui bani de a deschide propriul salon.Mi-am facut un salon mic intr-o camera a locuintei si sunt nevoita sa lucrez la preturi mici.Inca continui cu cursurile de manichiura-pedichiura si inca sper sa reusesc sa-mi deschid propriul salon.Nu mi-e usor deloc si sunt constienta ca mai am mult de muncit pana voi reusi.
La varsta de 40 de ani...ma uit in oglinda si vad o femeie puternica care e pe drumul catre succes,dar in acelasi timp vad o femeie care a lasat viata sa treaca pe langa ea...Vad primele riduri si inca sunt o femeie singura.Ma intreb uneori daca am gresit.Unde am gresit?Oare o fi prea tarziu pentru mine?

P.S. Acest blog este inspirat dintr-o intamplare reala.

Freitag, 12. November 2010

In cautarea viselor pierdute...: O iubire interzisa...

In cautarea viselor pierdute...: O iubire interzisa...: "Era seara...Intunericul se asternuse peste oras,iar eu iarasi ma intorceam tarziu acasa de la o prietena.Batea un vant puternic si tremuram ..."

Donnerstag, 11. November 2010

O iubire interzisa...

Era seara...Intunericul se asternuse peste oras,iar eu iarasi ma intorceam tarziu acasa de la o prietena.Batea un vant puternic si tremuram de frig.Simteam ca oricat de repede as merge,vantul ma incetineste;drumul spre casa mi se parea prea lung.
Desi detest cimitirele,de data asta m-am gandit sa scurtez drumul ca sa ajung mai repede acasa,sa-mi fac un ceai fierbinte si sa ma ghemui in pat la caldura.
Imi i-au inima in dinti si intru pe portile mari ale cimitirului.Deja de la intrare am fost cuprinsa de o atmosfera sinistra si teama ma coplesea desi stiu foarte bine ca nu are ce sa mi se intample.Era atat de intuneric...pe ici-colo mai lumina cate o candela rosie pe care cei apropiati celor decedati le lasasera in timpul zilei.Atat de liniste...urasc linistea asta mormantala.Dupa ce am inaintat cativa zeci de metri,incepuse sa-mi para rau de alegerea facuta.Dar nu ma intorc, ci continui drumul pe carare ascultand suieratul vantului printre morminte.
In linistea aceea deplina,imi este atrasa atentia de un suspin.Realizez ca nu sunt singura si ma cuprinde teama.Incerc sa inaintez fara sa fac zgomot printre frunzele umede cazute pe carare,iar ochii mei se roteau atenti prin toate partile.La un moment dat observ in intuneric o silueta de om,langa un mormant,iar pe masura ce ma apropiam suspinele se auzeau tot mai accentuat.Era o femeie zgribulita de frig si care nici macar nu s-a uitat la mine cand am trecut pe langa ea.Mi-am continuat drumul pana aproape de iesire,dar imaginea femeii nu-mi dadea pace si nu stiu de ce,dar m-am intors la ea.
-Buna seara - i-am zis eu cand m-am apropiat de ea.N-am primit nici un raspuns,nici macar privirea nu si-a ridicat-o inspre mine si regretand pentru gestul meu,mi-am cerut scuze de deranj si m-am intors sa plec,dar nu am reusit sa fac niciun pas cand cu o voce stinsa ma intreaba:
-Nu aveti cumva un chibrit ca sa aprind lumanrea?
Imi caut repede bricheta prin buzunare si ma asez langa ea sa-i aprind lumanarea.Flacara ii lumina chipul plans si trist...Nu stiam ce sa-i spun...in fond eram o persoana necunoscuta si nu-mi sta in fire sa fiu curioasa mai ales daca e vorba de persoane straine.Vroiam sa plec,dar parca ceva ma tinea langa ea.La un moment dat ma trezesc spunandu-i:
-E tarziu si ai inghetat de frig...
-Da... - mi-a raspuns ea suspinand.
-Nu mergi mai bine acasa si te intorci maine mai devreme?Noaptea e mult mai frig.
-Nu pot veni ziua...
Nu am putut sa inteleg acest raspuns,dar m-a lamurit ea in timp ce s-a ridicat si ne-am indreptat impreuna spre iesirea din cimitir.
-A fost iubitul meu,timp de zece ani...Am fost amanti,iar sotia lui nu a aflat niciodata.De aceea nu pot veni ziua,caci e ea aici si nu as vrea sa afle...Nu as vrea sa-si schimbe parerea despre el acum cand el nu mai e...
Era inghetata de frig si nu-si mai putea controla tremuratul.La capatul strazii era un restaurant si am invitat-o acolo sa bem un vin fiert.Povestea ei,imi starnise interesul de a o asculta pana la capat.
Am intrat in restaurant si ne-am asezat la o masa intr-un colt mai retras.Am comandat vinul fiert si dupa ce a sorbit din el,a continuat:
-Aveam 30 de ani cand l-am cunoscut...El era avocat si il angajasem in procesul de divort.Am avut un sot foarte violent,iar procesul de divort a fost lung si costisitor.Aveam impresia ca nu o sa fac fata pana la capat.La tribunal ma improsca cu noroi si ma facea in toate felurile,doar ca sa nu castig tutela fiicei noastre.Aducea martori mincinosi si eu eram singura...Dar George mi-a fost alaturi si s-a implicat poate mai mult decat ar fi facut-o orice avocat.Aveam decaderi nervoase si simteam ca nu mai rezist,dar el ma incuraja.Mi-a promis ca nu o sa-mi pierd fata si s-a tinut de promisiune.
Dupa ce totul s-a terminat si nu ne-am mai intalnit...ii simteam lipsa.Relizasem incetul cu incetul ca m-am indragostit,dar ce folos?El era casatorit.
Ma straduiam sa-mi refac viata impreuna cu fiica mea.Am plecat amandoua intr-un concediu la munte si am renuntat pentru doua saptamani la tot,chiar si la telefonul mobil.Iar cand m-am intors au vazut doua apeluri pierdute de la el.Nu am ezitat si am sunat,dar de data asta nu mi-a raspuns el.A doua zi dimineata m-a sunat si mi-a propus sa luam cina impreuna.
Imi aduc aminte cat de ridicol m-am simtit cand m-a dus intr-un restaurant de lux,iar eu nu eram imbracata adegvat,dar lui nu-i pasa.Intotdeauna ma simteam atat de bine in prezenta lui...eram atat de linistita sufleteste.Devenisem atat de apropiati incat uitasem ca e casatorit,ca are un copil si ca viata lui de familie era perfecta.Eu nu aveam loc in viata lui...
Imi spunea ca sunt atat de tanara si de frumoasa,ca se simte atat de atras de mine,dar ca nu ar vrea sa ma faca sa sufar ca intre noi nu poate fi nimic,desi el nu poate renunta la prilejul de a ma vedea.
La inceput era ca un tata protector.Ma ajuta foarte mult.Mai intai cu un post de secretara la cabinetul lui de avocatura.Probabil ca vroia sa ma stie aproape de el,iar eu simteam acelasi lucru chiar daca timpul trecea si mie imi era din ce in ce mai greu sa-l stiu aproape de mine si totusi atat de departe.Il iubeam atat de mult,iar el parca ma vedea ca pe o fiica.
Intr-o zi a trebuit sa plece la capitala pentru cateva zile sa ia niste declaratii de la cineva pentru un caz de mostenire.M-am oferit sa merg cu el si a acceptat...
Am petrecut trei zile de neuitat in capitala,iar iubirea noastra a devenit oficiala intre noi.Mi-a spus cat de mult ma iubea,cat de mult a incercat sa ascunda acest lucru fata de mine,deoarece eu eram o copila pentru el.De multe ori imi spunea ca el e mult mai invasta decat mine si ca intr-o zi voi cunoaste un barbat mai tanar si ca ar fi cazul sa-i gasesc un tata fiicei mele.Dar eu nici nu vroiam sa aud.Nu mi-a explicat niciodata de ce nu vrea sa divorteze si nici nu l-am intrebat vreodata.Il iubeam atat de mult si ii respectam decizia.Isi indeplinea responsabilitatile familiare,dar nici pe mine nu ma facea sa ma simt pe locul doi.Nu stiu cum reusea.Imi erau penibile intalnirile cu sotia lui,cand il mai vizita la birou,dar reuseam sa le fac fata.Ea nici nu a incercat vreodata sa intre in vorba prea mult cu mine si reuseam sa pastram o relatie rece si distanta cu formalitatile de respect necesare.Cred ca nu a banuit niciodata ca intre mine si sotul ei ar fi ceva mai mult decat ar fi normal sa fie intr-o relatie de secretara-sef.
Am trait noua ani atat de fericiti,dar de un an de zile totul s-a schimbat.George nu se simtea prea bine,iar dupa ce si-a facut analizele a aflat ca sufera de cancer la plamani.Devenise foarte nervos.A renuntat la servici si a preluat fiul lui mai departe cabinetul.Am avut noroc ca eu am ramas in functia de secretara si mai aflam din cand in cand cum se mai simte.
Imi era atat de greu...locul meu nu era langa el,sa-l ingrijesc, ci a sotiei lui.Ne intalneam din ce in ce mai rar...
Vestea mortii lui m-a dat peste cap.La inmormantare am putut sa merg in calitate de fosta angajata,dar cand l-am vizitat la spital mi-a spus ca nu e bine sa fiu vazuta acolo.Ma simteam atat de groaznic...Locul meu nu era in viata lui,nu oficial si simteam ca innebunesc pentru ca sotia lui avea acest drept.Iar acum...vin noaptea sa-i aprind o lumanare...sa-i fiu aproape macar cu sufletul si sa plang de dorul lui.
...........................................................................................................................
Am plecat inspre casa cuprinsa de melancolie.O iubire interzisa si totusi posibila...Nu o sa pot uita niciodata aceasta poveste de dragoste intre doi oameni care s-au iubit si au facut sacrificii,chiar daca iubirea lor probabil ca niciodata n-ar fi trebuit sa bazeze pe minciuna si care nu avea cum altfel decat sa aibe un sfarsit tragic,oricare ar fi fost acela.